Bine ai venit!

Iată câteva lucruri extrem de importante legate de originile sportului minţii :

      Asupra originii jocului de şah există multe legende şi diferite presupuneri, dar fapte bine stabilite au fost adunate până acum prea puţine. Se poate considera veridic, din punct de vedere istoric, că şahul a apărut în India mai bine de 2000 de ani în urmă. Jocul se numea atunci ciaturanga. Prin figurile sale şi aşezarea lor, caută să reprezinte compoziţia şi ordinea de luptă a armatei indiene de pe vremea aceea.

      Şahul, care prezenta în vechime multe forme deosebite, s-a răspândit, din India, în toată Asia centrală şi de răsărit, iar la sfârşitul veacului al V-lea, sau la începutul celui de-al VI-lea a pătruns în Iran. Aici jocul acesta, în care victoria se obţine prin raţiune, - cum se spune într-unul din manuscrisele cele mai vechi, - s-a bucurat de o mare popularitate.

      În secolul al VII-lea, şahul a fost cunoscut de cuceritorii monarhiei iraniene - arabii. Ei au numit acest joc - nou pentru ei - şatrandj (de la cuvântul persan şatrang). În timpurile acelea depărtate, regulile jocului de şah se deosebeau în mare măsură de cele actuale. Arabii au dezvoltat şi au desăvârşit în oarecare măsură vechiul joc de şah. În secolul IX-X, şahul a atins la arabi, dezvoltarea maximă. Manuscrisele care s-au păstrat arată că arabii se interesau nu numai de jocul practic, ci şi de compoziţia şahistă (probleme, studii) şi deasemeni de cercetarea (analiza) poziţiilor.

      Pentru timpul nostru aceste cercetări au o valoare limitată din cauza deosebirii în felul de a muta al unora din figuri. Numai mutările regelui, turnului şi calului erau pe vremea aceea la fel ca şi astăzi. Dama era pe atunci nu cea mai tare, ci cea mai slabă dintre figuri - ea se mişca numai câte un singur câmp în diagonală, iar nebunul făcea doar o săritură originală peste un câmp. Pionii nu puteau fi mutaţi din poziţia iniţială decât câte un singur câmp. Nu exista rocada actuală. Este uşor de înţeles că existând asemenea reguli, ciocnirea forţelor se începea cu mult mai târziu decât în şahul actual, cu figuri "cu bătaie lungă", şi în general tempoul jocului în şatrandj se caracteriza printr-o mare încetineală. Scopul manevrelor era, ca şi astăzi, de a pune regele advers într-o poziţie fără ieşire, de a face "mat", sau, dacă se întâmplă, "pat", ceeace se considera pe atunci tot o victorie.

Luând însă în considerare slăbiciunea damei şi a nebunului şi în consecinţă, forţa relativ mai mare a regelui, matul şi deasemeni patul erau în partida practică o mare raritate, astfel de sfârşituri de partidă provocau o mare mirare şi erau uneori notate, ceeace ce a şi favorizat crearea şi dezvoltarea compoziţiei in şah), în mod normal, victoria în partida practică se obţinea prin eliminarea tuturor figurilor adversarului, afară de rege ("regele izolat").

      Odată cu trecerea şatrandjului în Europa, cultura jocului de şah, care atinsese o dezvoltare destul de mare la arabi, a decăzut simţitor. Perioada dintre secolele X-XV a fost o perioadă de decădere a artei şahului. Lucrul acesta a fost uşor de înteles. Aceasta a fost perioada dominaţiei comune a feudalismului şi a bisericii catolice - epoca ce se caracteriza printr-o scădere generală a nivelului culturii. Atmosfera deprimantă a evului mediu nu putea favoriza dezvoltarea liberă a artelor. Şahul a devenit un joc de hazard; el se juca pe bani, - la fel ca şi zarurile, triktrak şi alte jocuri asemănătoare.

      Prin aceasta a scăzut nivelul moral al şahului. La sfârşitul secolului al XIII-lea biserica catolică l-a trecut chiar în rândul jocurilor interzise, al "pierderilor de vreme, nedemne de un creştin", dar această persecuţie a durat relativ puţin şi a fost înlăturată la mijlocul secolului al XIV-lea.Cel mai important obstacol în dezvoltarea şatrandjului se află însă în el însuşi - în regulile sale, în caracterul său lent. Deaceea a fost naturală tendinţa de a se scurta procesul jocului, de a-l face mai vioi şi de a permite decizia mai repede. Aceasta a şi dus treptat la elaborarea regulilor actuale.

      Regulile actuale ale jocului au fost create, în cea mai mare parte, în epoca Renaşterii (secolele XV-XVI), deşi unitatea lor deplină a fost realizată abia acum 150 de ani prin publicarea în 1854 de catre K.A. Ianis a unui execelent studiu care dă o adâncă analiză logică şi istorică a regulilor jocului de şah.